Ursul păcălit de vulpe
A fost odată ca niciodată o vulpe șireată, cu o minte ageră și o foame mare. Rătăcise toată noaptea după hrană, alergase prin câmp, prin pădure și pe lângă gospodăriile oamenilor, dar nu găsise nimic. Spre ziuă, obosită și flămândă, s-a așezat la marginea drumului, sub o tufă, și s-a gândit ce să mai facă pentru a pune ceva în stomac.
Stătea cu botul întins pe labele din față și ofta. Deodată, simțurile ei ascuțite au tresărit. A încremenit și a început să adulmece. Plutea în aer un miros puternic de pește proaspăt. Vulpea a ridicat capul și s-a uitat în josul drumului. Un car tras de doi boi urca încet spre ea. Carul era plin de pește.
— Aha, iată cină, prânz și mic dejun la un loc, își spuse vulpea. Noroc cu mine că sunt isteață.
Fără să stea pe gânduri, a ieșit din tufiș și s-a întins chiar în mijlocul drumului, cu burta în sus, ca o ființă fără suflare. Carul s-a apropiat, scârțâind din roți. Țăranul care conducea boii a văzut vulpea întinsă.
— Aho, opriți, măi! strigă el și trase boii de funii. Ia să vedem ce avem noi aici.
A coborât și s-a apropiat. Vulpea stătea nemișcată, cu ochii închiși, iar burta ei abia se ridica de câte o respirație ascunsă.
— Ei, dar mare noroc pe capul meu, mormăi omul. O vulpe moartă chiar în drum. Ce blană frumoasă are. O să-i fac o căciulă frumoasă nevestei mele sau un guler taman bun de iarnă.
A apucat vulpea de ceafă și a aruncat-o în car, peste grămada de pește. Apoi a urcat și a pornit mai departe fluierând mulțumit.
Numai că vulpea deschisese deja un ochi. Apoi și pe celălalt. Când s-a convins că țăranul nu se uită prea des în spate, a început cu grijă să dea peștii afară din car, cu picioarele din spate. Unul câte unul, peștii cădeau în drum fără să facă zgomot mare. Țăranul își vedea liniștit de drum, iar carul continua să scârțâie în același ritm.
După ce a aruncat destui pești, vulpea a sărit din car și a fugit repede înapoi, să îi strângă. A adunat tot peștele într-o grămadă și l-a tăiat la vizunia ei din pădure, care era ascunsă între rădăcini. Acolo s-a așezat să mănânce pe săturate. Foamea o chinuise prea mult.
Nu a apucat să mănânce decât de câteva ori când s-a auzit un scrâșnet gros din spatele ei. S-a întors și a văzut un urs masiv, cu blana încâlcită și ochii înfometați.
— Bună masa, cumătră, zise ursul pofticios. Ce ai acolo miroase grozav. Dă-mi și mie niște pește. Mi-e tare poftă.
Vulpea a strâns coada după ea, protectoare.
— Poftă bună să îți fie, cumătre, dar nu ai ce căuta la masa mea. Eu am muncit pentru fiecare pește de aici.
— Hai, nu fi rea. Vreau doar să gust și eu puțin.
— Dacă îți este așa de poftă, du-te și prinde și tu, spuse vulpea. Ce, ți-e greu? Uite cum faci. Te duci deseară la balta din marginea pădurii. Îți vâri coada în apă, o lași acolo până dimineață și apoi tragi cu putere spre mal. Așa prinzi pește din belșug. Eu așa am făcut.
Ursul a clipit uimit.
— Așa simplu?
— Simplu. Doar să ai răbdare și să nu miști din loc. Altfel sperii peștii.
— Bine, cumătră. Așa fac, îi strigă ursul și plecă în grabă.
Seara a găsit balta înghețată de frig. Ursul și-a băgat coada în apă și a stat neclintit. Vântul rece îi tăia respirația. Apa a înghețat îndată, iar coada i s-a prins ca într-o menghină. Ursul a rezistat cât a putut. Pe la ziuă nu a mai răbdat durerea. A tras o dată cu toată puterea. Totul s-a sfârșit într-un urlet. Coada i-a rămas prinsă în gheață, iar el a rămas fără ea.
Nedreptățit și furios, ursul a pornit în pădure după vulpe. O voia răzbunată. Vulpea, însă, simțise că o să vină. Se ascunsese într-o scorbură adâncă de copac. Când ursul a apărut lângă vizuină, fără coadă, vulpea a început să strige din ascunzătoare:
— Hei, cumătre! Ți-au mâncat peștii coada ori ai vrut să îi prinzi pe toți și nu ți-a mai rămas nimic?
Ursul a sărit în sus de ciudă.
— Ieși afară, răutăcioas-o, să îți arăt eu cum se joacă de-a peștele.
Dar scorbura era prea strâmtă pentru el. A luat o creangă lungă și a început să cotrobăie prin scorbură. Când prindea piciorul vulpii, ea striga:
— Trage, că tragi de copac. Nu mă doare deloc.
Când agăța creanga de lemul copacului, vulpea țipa:
— Vai, cumătre, încetează, îmi rupi piciorul.
Ursul s-a amăgit, a tot tras și împins, dar nu a reușit să scoată vulpea. Și așa a rămas ursul păcălit de vulpe.
SFÂRȘIT
