A fost odată ca niciodată un bărbat și o femeie care își doreau din tot sufletul un copil. Locuiau într-o căsuță mică, lângă o grădină frumoasă și verde, care aparținea unei vrăjitoare puternice și foarte mândre. Nimeni nu îndrăznea să intre acolo.
Într-o zi, soția, care în sfârșit rămăsese însărcinată, stătea la fereastră și se uita la grădina vrăjitoarei. Acolo crescuse o tufă de rapunzel – un fel de salată cu frunze verzi și proaspete. Pe măsură ce zilele treceau, femeia își dorea tot mai tare să guste din acele frunze. Dorința ei deveni atât de mare, încât începu să se simtă din ce în ce mai slăbită.
— Dacă nu mănânc din acea salată, cred că mă voi îmbolnăvi, îi spuse ea soțului într-o seară.
Bărbatul, speriat că și-ar putea pierde soția, s-a furișat într-o noapte în grădină și a cules câteva frunze. Femeia le-a mâncat cu poftă, dar, curând, dorința ei a revenit și acum voia și mai multă salată.
Așa că bărbatul a intrat din nou în grădină. Dar de data aceasta, l-a prins vrăjitoarea.
— Cum îndrăznești să vii aici și să furi din grădina mea?! a spus ea cu o voce aspră.
— Vă rog să mă iertați! Nu am vrut! Soția mea este însărcinată și își dorește cu disperare să mănânce din salata dumneavoastră. Dacă nu o primește, se va îmbolnăvi, a explicat bărbatul.
Vrăjitoareaa stat puțin pe gânduri, iar apoi a spus:
— Bine. Poți să iei din salata mea cât dorești. Dar, în schimb, îmi vei da mie copilul pe care soția ta îl va naște. Și să știi că voi avea mare grijă de el. Voi fi ca o mamă pentru el.
Bărbatul, neavând de ales, acceptă.
Când s-a născut fetița, vrăjitoarea veni imediat, o luă în brațe și o numi Rapunzel, după planta din grădină.
Timpul a trecut, iar Rapunzel a crescut și a devenit o fată foarte frumoasă, cu un păr lung și strălucitor, de culoarea aurului. Vrăjitoarea a ascuns-o într-un turn înalt, în mijlocul unei păduri dese, care nu avea nicio ușo și nicio scară, doar o fereastră mică în vârf. Singurul mod de a urca era ca vrăjitoarea să strige:
— Rapunzel, Rapunzel, lasă-ți părul în jos!
Atunci, fata își desfăcea părul lung pe fereastră, iar vrăjitoarea se urca pe el până sus în turn.
Anii treceau, iar Rapunzel își petrecea zilele cântând și visând la lumea de afară. Într-o zi, un prinț care trecea prin pădure auzi cântecul ei. Fermecat de vocea fetei, o căută până găsi turnul.
Stătu ascuns și, spre seară, o văzu pe vrăjitoare venind și strigând:
— Rapunzel, Rapunzel, lasă-ți părul în jos!
Atunci, părul auriu al fetei căzu pe fereastră, iar vrăjitoarea se urcă.
— Dacă aceasta este scara care duce spre turn, am să încerc și eu, a gândit prințul.
Așa că așteptă până se făcu seară, s-a dus la turn și a strigat și el:
— Rapunzel, Rapunzel, lasă-ți părul în jos!
Fata, crezând că e vrăjitoarea, a lăsat părul în jos. Doar că atunci când prințul ajunse sus, ea s-a speriat.
— Cine ești tu? întrebă Rapunzel.
— Nu-ți fie teamă, spuse pe un ton blând prințul. Am auzit cântecul tău și am vrut să te cunosc. Nu vreau să-ți fac niciun rău.
Prințul a venit și a vizitat-o în fiecare zi, iar cei doi s-au îndrăgostit. Într-o zi, el i-a propus să fugă împreună.
— Cum să fug? Nu știu să cobor din turn! spuse Rapunzel.
— Îți voi aduce o bucată de mătase în fiecare zi. Le vei împleti și vei face o scară. Când va fi gata, vei putea coborî.
Dar, într-o zi, Rapunzel, fără să-și dea seama, i-a spus vrăjitoarei:
— De ce mi se pare că îmi ia mai mult timp să te trag sus pe tine decât pe prinț?
Vrăjitoarea atunci a înțeles totul! S-a înfuriat teribil, i-a tăiat părul cel lung și frumos al lui Rapunzel și a dus-o pe fată într-un loc pustiu, în mijlocul deșertului.
Când prințul a venit din nou la turn, el a strigat:
— Rapunzel, Rapunzel, lasă-ți părul în jos!
Vrăjitoarea a lăsat părul tăiat pe geam, iar când prințul a ajuns sus, vrăjitoarea îl aștepta.
— Aha! Ai venit pentru Rapunzel, nu-i așa? Ei bine, nu o vei mai vedea niciodată! a spus ea și apoi a dat drumul la păr.
Prințul a căzut într-un mărăcine. Nu a murit, dar niște spini i-au intrat în ochi și aproape a orbit. Timp de ani buni a rătăcit trist prin păduri și pajiști, căutând-o pe Rapunzel.
Până într-o zi, când, mergând printr-un deșert, auzi un cântec cunoscut. Era vocea lui Rapunzel! Alergă spre ea și, când o găsi, ea îl recunoscu și îmbrățișă cu lacrimi în ochi.
Două dintre lacrimile ei căzură chiar pe ochii lui și, ca prin minune, prințul își recăpătă vederea!
— Rapunzel, te-am găsit! a spus el, plin de bucurie.
Cei doi s-au întors în regatul prințului, unde au fost primiți cu mare sărbătoare. S-au căsătorit și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.
Sfârșit.
