Cenusăreasa
A fost odată un om bogat, a cărui soție murise, lăsându-l cu o fetiță bună și frumoasă. După un timp, bărbatul s-a recăsătorit cu o femeie mândră și arogantă, care avea, la rândul ei, două fiice, la fel de trufașe și răutăcioase. Îndată ce s-au mutat cu toții împreună, mama vitregă a început să o nedreptățească pe fetița cea bună.
— Nu are rost să stea printre noi, zise mama vitregă. Lasă s-o punem la treabă, dacă tot e atât de „cuminte”.
Astfel, biata fată era trezită devreme dimineața, curăța podelele, spăla vasele, scutura paturile și aducea lemne pentru foc. În timp ce surorile vitrege stăteau toată ziua în oglinzi, aranjându-și rochiile și cocurile, ea purta haine vechi, peticite, și dormea într-un colț de pod, pe o saltea de paie.
Pentru că, în timpul zilei, stătea mai mereu lângă vatră și era acoperită de cenușă, i-au spus batjocoritor Cenușăreasa.
Cu toate acestea, în ciuda răutății celor din jur, fata nu se plângea. Era blândă și răbdătoare.
Într-o zi, regele dădu veste mare în tot regatul:
— Se va organiza un bal la palat, iar fiul meu, prințul, va alege o mireasă. Toate domnișoarele sunt invitate!
Când surorile vitrege au auzit vestea, au sărit de bucurie.
— Oh! Ce minunat! Mă voi îmbrăca în rochia mea de mătase roz! strigă una.
— Ba nu, eu voi purta satin albastru cu dantelă de Flandra! zise cealaltă.
Timp de două zile, Cenușăreasa le-a ajutat să se pregătească. Le-a călcat rochiile, le-a ținut oglinzile, le-a făcut părul și le-a legat corsetele.
— Tu, Cenușăreaso, nu vii la bal? întrebară ele, râzând.
— Aș vrea tare mult… răspunse ea cu o voce blândă.
— Asta-i bună! Cu rochia ta ponosită și pantofii găuriți? Ha-ha-ha!
În seara balului, după ce toți au plecat, Cenușăreasa a ieșit în grădină și a început să plângă. Deodată, din lumină, a apărut o femeie bătrână, cu o baghetă strălucitoare în mână.
— Nu mai plânge, draga mea, spuse bătrâna. Sunt nașa ta, și te voi ajuta să mergi la bal.
— Dar cum? Eu nu am nici rochie, nici caleașcă…
— Adu-mi un dovleac din grădină.
Cenușăreasa a alergat și a adus cel mai mare dovleac. Cu o atingere a baghetei, dovleacul s-a transformat într-o caleașcă de aur. Apoi, din șase șoareci, zâna a făcut șase cai albi. Un șobolan s-a transformat în vizitiu, iar două șopârle în slujitori.
În cele din urmă, zâna a atins rochia Cenușăresei. Aceasta s-a transformat într-o rochie minunată, cu mătase fină și pietre sclipitoare. Pe picioare avea conduri, pantofi de cristal.
— Acum ești pregătită, spuse zâna. Dar amintește-ți bine, la miezul nopții, vraja se va rupe. Trebuie să pleci din palat înainte ca ceasul să bată ora doisprezece.
Cenușăreasa a ajuns la palat și toți au rămas uimiți. Prințul nu-și mai lua ochii de la ea. A dansat numai cu ea întreaga seară.
— Domnișoară, aș dori să știu cum vă numiți, spuse prințul.
— Nu contează numele, zise ea cu un zâmbet. E de-ajuns să știți că sunt fericită să fiu aici.
Dar, când ceasul a început să bată de miezul nopții, Cenușăreasa s-a desprins din brațele prințului și a fugit. În grabă, și-a pierdut un pantof de cristal, care a rămas pe treptele palatului.
— Opriți-o! strigă prințul. Dar nimeni n-a mai reușit să o prindă.
A doua zi, prințul a trimis slujitori în tot regatul cu pantoful pierdut.
— Fata căruia i se potrivește acest pantof, aceea îmi va fi mireasă!
Au mers din casă în casă. Fetele încercau pantoful, dar fie era prea mic, fie prea mare, fie pur și simplu nu intra deloc.
Au ajuns și la casa unde locuia Cenușăreasa.
— Să-l încerce domnișoarele! spuseră soldații.
Surorile vitrege și-au încordat picioarele, și-au tras de degete, dar nimic. Pantoful nu li se potrivea.
— Mai e vreo domnișoară în casă? întrebă unul dintre slujitori.
— Doar servitoarea noastră, Cenușăreasa. Nu e de nasul unui prinț! spuse mama vitregă.
— Totuși, ordinul prințului e clar: fiecare domnișoară.
Cenușăreasa a venit, și spre uimirea tuturor, pantoful i s-a potrivit perfect. Apoi, scoase ea din buzunar celălalt pantof, perechea.
În acea clipă, zâna nașă a apărut și i-a transformat din nou hainele în cele de la bal.
Surorile când au văzut acest lucru au căzut în genunchi, cerându-și iertare.
— Te rugăm, iartă-ne! Nu știam cine ești cu adevărat!
— Vă iert, spuse blând Cenușăreasa. Niciodată nu e prea târziu să fii mai bun.
Cenușăreasa a plecat la palat și s-a căsătorit cu prințul. A devenit regină și a domnit cu bunătate și înțelepciune.
Și astfel, bunătatea ei a fost răsplătită, iar visele unei fete simple au devenit realitate.
Sfârșit!
