Frumoasa din pădurea adormită
A fost odată ca niciodată, într-un ținut departe de lumea noastră, un rege și o regină care domneau cu înțelepciune și bunătate. Aveau un palat splendid, grădini nesfârșite și comori fără număr, dar sufletele lor erau triste. Nu aveau copii, iar tăcerea camerelor regale era apăsătoare.
— O, dacă am avea măcar un copil, spunea adesea regina, privind cerul cu ochii în lacrimi. N-aș mai cere nimic altceva de la viață.
Rugăciunile și speranțele lor nu au rămas fără răspuns. Într-o dimineață de primăvară, când totul înflorea, regina a născut o fetiță atât de frumoasă, încât soarele părea să lumineze mai cald doar pentru ea. Regele, copleșit de fericire, a trimis soli în toate colțurile regatului:
— Să se știe în fiecare sat și oraș că s-a născut moștenitoarea coroanei! Iar la palat vom ține o sărbătoare mare, cum nu s-a mai văzut!
Au fost invitați regi, regine, nobilime și, mai ales, cele șapte zâne bune ale regatului, fiecare cunoscută pentru darurile magice pe care le putea oferi.
Seara petrecerii, sala tronului era luminată de mii de felinare, muzica răsuna în curți, iar veselia plutea în aer. După dansuri și ospețe, zânele s-au apropiat de leagănul prințesei. Fiecare a atins ușor fruntea copilei și i-a dăruit ceva special:
— Eu îi dăruiesc frumusețe — a spus prima zână.
— Eu îi dau grație în mișcare — a spus a doua.
— Eu îi dau o voce dulce, ca a privighetorii — a zis a treia.
— Eu îi dăruiesc inteligență — a adăugat a patra.
— Eu îi ofer o inimă bună — a spus a cincea.
— Eu îi dau curaj — a rostit a șasea.
Când ultima zână, a șaptea, se pregătea să-și ofere darul, ușile sălii s-au deschis brusc. Un vânt rece a pătruns înăuntru, iar în prag a apărut o bătrână cu o mantie întunecată și ochii plini de mânie. Era zâna neagră, Carabosse, uitată de rege și regină. Nimeni nu o mai văzuse de ani de zile.
— Ați făcut o petrecere fără mine? — a întrebat ea cu o voce care îți dădea fiori.
— Văd că v-ați găsit noii preferați…
— Ne pare rău, n-a fost intenționat, a spus regina, tremurând. Credeți-ne, a fost o greșeală!
— O greșeală care va costa scump, a spus Carabosse. Și s-a apropiat de leagănul prințesei.
— Așadar, ascultați cu atenție, oameni din regat! În ziua în care această copilă va împlini șaisprezece ani, se va înțepa într-un fus… și va muri!
Un murmur de groază a cuprins sala.
Regele imediat a strigat:
— Gărzi! Luați-o!
Dar zâna s-a transformat într-un nor de fum și a dispărut înainte să fie prinsă.
Toți au privit spre zâna cea tânără, a șaptea, care își păstrase darul.
— Nu pot rupe blestemul, a spus ea, dar pot să-l îndulcesc. Prințesa nu va muri, ci va adormi într-un somn adânc de o sută de ani. Iar la sfârșitul acelui timp, un sărut din iubire adevărată o va trezi.
Regele a dat atunci ordin ca toate fusele din regat să fie adunate și arse. Nimeni nu avea voie să toarcă. Dar timpul trece repede, chiar și în basme.
Prințesa a crescut și a devenit o tânără minunată, bună la suflet, curioasă și visătoare. În ziua în care a împlinit șaisprezece ani, palatul era liniștit. Părinții, deși se străduiseră să o țină departe de pericol, nu puteau controla fiecare colțișor.
În timp ce se plimba prin palat, prințesa a zărit o scară veche, spiralată, care ducea într-un turn în care nu mai fusese niciodată. A urcat, atrasă de sunetul unui lucru necunoscut. Acolo, într-o cameră prăfuită, o bătrână torcea liniștită la un fus.
— Bună ziua, mătușă! — a spus prințesa. Ce lucru ciudat! Ce faceți acolo?
— Torc, copilă, torc lână moale pentru iarnă.
— Pot încerca și eu?
— Desigur, vino, vino…
Fără să știe ce e periculos, prințesa a atins fusul… și s-a înțepat. A căzut jos, într-un somn adânc.
Regele și regina au fost îngroziți. Dar zâna cea bună a venit din nou și, cu un val de baghetă, a adormit tot castelul — ca nimeni să nu sufere. În cei o sută de ani, peste ziduri au crescut spini, iar o pădure a ascuns palatul de ochii lumii.
Într-o zi, un prinț tânăr, curajos și visător, a auzit povestea unei prințese adormite în pădure.
— Aș vrea să o găsesc — a spus el. — Ce suflet nobil trebuie să aibă cineva blestemat și totuși atât de iubit!
Călătoria nu a fost ușoară. Mărăcini ascuțiți, drumuri uitate, păduri întunecate. Dar prințul nu s-a oprit. Când a ajuns în sfârșit în fața palatului, totul era încremenit, ca într-o clipă oprită în timp. A intrat, și a urcat până în camera unde dormea prințesa. Lumina soarelui cădea pe chipul ei adormit. Era atât de frumoasă, încât parcă și florile din pervaz stăteau nemișcate de admirație.
— Ești reală? — a șoptit el. — Nu știu dacă ne-am visat unul pe altul… dar simt că ești parte din sufletul meu.
S-a aplecat și i-a oferit un sărut blând pe frunte.
În clipa aceea, ochii prințesei s-au deschis. Respirația s-a adâncit, și o rază de soare a pătruns în cameră. În același moment, toți din palat s-au trezit, păsările au început să cânte, ceasurile au bătut, iar viața a reînceput.
Prințul a spus:
— Am venit fără să știu dacă e adevărat sau doar un vis… dar acum nu mai vreau să plec.
Prințesa i-a zâmbit și a spus:
— Te-am visat… într-un somn lung. Dar am știut că vei veni.
Cei doi s-au căsătorit în scurt timp, iar nunta lor a fost sărbătorită cu mare fast. Regatul a trăit din nou în lumină și bucurie, iar pădurea adormită a devenit grădina lor.
Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți, păstrând mereu în inimă taina somnului care i-a unit.
Sfârșit!
