Sarea în bucate
A fost odată un împărat rămas văduv, care avea trei fete frumoase. Pentru că își pierduse soția de tânăr, toată dragostea și grija și le revărsase asupra copilelor. Ele, crescând, se străduiau și ele să-i aline durerea și să-l facă să uite lipsa mamei lor.
Într-o zi, împăratul se gândi să afle cât de mult îl iubesc fetele lui. Le chemă pe rând și le întrebă.
Mai întâi o întrebă pe cea mare:
– Fiica mea, cum mă iubești tu?
– Te iubesc ca mierea, tată, răspunse ea după o clipă de gândire. Ce poate fi mai dulce decât mierea?
Împăratul zâmbi mulțumit și-i zise:
– Să fii fericită, fiica mea, și să-mi aduci numai bucurii.
Apoi întrebă pe fata mijlocie:
– Dar tu, cum mă iubești?
– Ca zahărul, tată, grăi ea încrezătoare.
– Să fii sănătoasă și să-mi fii sprijin la bătrânețe, răspunse împăratul.
Cele două fete mari erau pricepute la vorbe mieroase și știau să-și arate dragostea mai mult decât o simțeau. Împăratul se bucura, crezând că nicio altă dragoste nu putea fi mai mare decât cea dulce ca mierea și zahărul.
În cele din urmă, se întoarse către mezina, care stătea mai retrasă, cu sfială.
– Dar tu, copila mea cea mică, cum mă iubești?
Ea răspunse cu ochii plecați și cu glas blând:
– Tată, eu te iubesc ca sarea în bucate.
Surorile ei izbucniră în râs, iar împăratul se încruntă.
– Nesocotito! Cum să-mi vorbești așa? Surorile tale au știut să-mi arate dragostea lor, iar tu mă pui la un loc cu sarea? Dacă atât prețuiești tu dragostea ta, să pleci dinaintea mea și să nu te mai întorci!
– Iartă-mă, tată, răspunse fata cu lacrimi în ochi, eu n-am vrut să te supăr. Am crezut că dragostea mea nu e mai mică decât a surorilor mele, ci chiar mai mare, căci fără sare nu există viață.
– Taci! Nu vreau să te mai aud, îi porunci împăratul, și o izgoni din palat.
Fata cea mică plânse, dar nu avu încotro. Își luă un rând de haine simple și porni la drum, încredințându-se lui Dumnezeu. Merse din sat în sat până ajunse la curtea altui împărat, unde ceru să fie primită în slujbă.
Chelăreasa palatului o privi cu atenție și, văzând-o cuminte și înțeleaptă, o luă ca ajutoare. Fata se dovedi pricepută în toate: rânduia cămările, frământa pâinea, pregătea dulciuri și împărțea tainurile cu dreptate. Nimeni nu avea ce-i reproșa. Împărăteasa însăși o îndrăgi și o ținu tot mai aproape de ea, bănuind că nu e fată de rând.
Cu vremea, fiul împăratului plecă la război împreună cu tatăl său. Acolo fu rănit și adus acasă bolnav. Împărăteasa, neputând veghea mereu lângă el, o lăsă pe tânăra fată să aibă grijă de el. Blândețea ei, priceperea cu care îi obloja rănile și cuvintele pline de alinare îi câștigară inima tânărului.
Într-o zi, el îi spuse mamei sale:
– Mamă, vreau să mă însor.
– Foarte bine, fiule, îi răspunse ea. Vom căuta o fată de împărat vrednică de tine.
– Nu mai căuta, mamă, eu mi-am găsit mireasa. Inima mea a rămas la fata pe care o ai în casă.
Împărăteasa se miră, dar văzând cât de hotărât era fiul ei și știind că fata e cuminte, smerită și vrednică, se învoi. Împăratul, la început mirat, primi și el, când văzu că toți o laudă.
Se făcură logodnele și apoi nunta. Mireasa ceru însă să fie poftit și tatăl ei, împăratul care o alungase.
În ziua ospățului, mesele se umplură de bunătăți. Toți mâncau și se veseleau, numai tatăl miresei gusta din farfuria lui și strâmba din nas. Bucatele dinaintea lui nu aveau sare, iar în solniță era pus zahăr pisat.
Împăratul se încruntă și strigă:
– Cum se poate așa? Toți mănâncă bucate bune, iar mie mi s-au adus unele fără gust. Îți bați joc de mine?
Atunci mireasa se ridică și grăi:
– Bucatele acestea eu le-am gătit pentru tine, tată. Ți-ai amintit, oare, de ce m-ai izgonit? Eu ți-am spus atunci că te iubesc ca sarea în bucate. Surorile mele ți-au zis că dragostea lor e ca mierea și ca zahărul, iar tu le-ai crezut. Iată acum: fără zahăr și fără miere se poate trăi, dar fără sare nimic nu are gust și nici viață.
Toți mesenii se minunau de cuvintele ei. Împăratul, recunoscându-și greșeala, se ridică plângând și zise:
– Iartă-mă, fiica mea, că n-am știut să te prețuiesc. Tu m-ai iubit cu adevărat.
Fata îi sărută mâna și spuse:
– Și eu te rog să mă ierți, tată, dacă vorbele mele te-au supărat atunci.
Și se veseliră cu toții la nuntă, iar vestea se duse peste mări și țări.
Iar eu am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa.
