În fiecare după-amiază, când ieșeau de la școală, copiii obișnuiau să meargă și să se joace în grădina unui uriaș.
Era o grădină mare și frumoasă, plină de iarbă verde și moale. Aici și colo, printre firele de iarbă, răsăreau flori asemenea stelelor. Doisprezece piersici minunați înfloreau primăvara, îmbrăcându-se în flori roz și albe, iar toamna se umpleau de roade coapte și dulci. Păsările se așezau pe crengi și cântau atât de frumos, încât copiii își opreau joaca doar ca să le asculte.
— Cât de fericiți suntem aici! spuneau copiii.
Dar într-o zi Uriașul s-a întors acasă. El fusese plecat șapte ani la prietenul său, un căpcăun. Când a venit, i-a văzut pe copii jucându-se în grădină.
— Ce căutați aici? a strigat el cu o voce aspră, iar copiii au fugit.
— Grădina aceasta este grădina mea! a spus Uriașul. Oricine poate înțelege asta și nu voi lăsa pe nimeni să stea în ea, în afară de mine.
Apoi a construit un zid înalt de jur-împrejur și a pus o placardă pe care scria: „Intrarea interzisă. Cei care intră vor fi pedepsiți.”
Era un Uriaș egoist.
Bieții copii nu mai aveau unde să se joace. Încercau să se joace pe stradă, dar strada era prăfuită, plină de pietre și nu le plăcea. Deseori, după ce terminau lecțiile, se plimbau în jurul zidului înalt și vorbeau despre grădina cea frumoasă dinăuntru.
— Ce fericiți eram acolo! spuneau ei.
Apoi a venit Primăvara. În toată țara micile flori au început să înflorească și păsările au început să cânte. Doar în grădina uriașului egoist nu mai venea Primăvara. Acolo era mereu iarnă. Păsările nu mai cântau, pentru că nu erau copii, iar copacii uitaseră să mai înflorească. Odată, un frumos muguraș a scos capul pe deasupra zidului, dar când a văzut placarda s-a rușinat de copii și s-a întors înapoi de unde a ieșit.
Totuși, singura bucurie era pentru Zăpadă și Ger.
— Primăvara a uitat de această grădină, au strigat ei, așa că vom trăi noi aici tot timpul anului.
Zăpada și-a întins marele covor alb, iar Gerul a pictat copacii în argint. Apoi l-au chemat pe Vântul de Nord, iar el a venit.
— Acest loc este minunat, a spus el, și a suflat în grădină toată ziua și toată noaptea.
Și a adus și Grindina. Și Grindina a alergat zi și noapte, bătând pe acoperișul castelului până a spart o mulțime de țigle. Îmbrăcată în cenușiu, sufla peste tot.
— Nu înțeleg de ce Primăvara întârzie atât de mult, spunea Uriașul egoist când se uita pe fereastră la grădina albă și pustie.
Dar Primăvara nu a mai venit niciodată… și nici vara. Toamna aducea roade în toate grădinile, dar mai puțin în grădina Uriașului.
— Este prea egoist, spunea ea. Așa că evita grădina lui.
Era mereu iarnă acolo, și Vântul de Nord și Grindina și Gerul și Zăpada dansau prin pomi.
Într-o dimineață, Uriașul stătea în pat și a auzit o muzică frumoasă. Era atât de dulce pentru urechile lui, încât a crezut că muzicienii regelui trec pe acolo. De fapt era doar o mică pasăre care ciripea în afara ferestrei lui, dar era atât de mult timp de când auzise o pasăre cântând în grădina lui, încât i s-a părut cea mai frumoasă muzică din lume.
Apoi Grindina s-a oprit din dans, Vântul de Nord a încetat să mai urle, și prin fereastră a venit un parfum dulce.
— Cred că, în sfârșit, a venit Primăvara, a spus Uriașul, și a sărit din pat.
Și ce a văzut?
A văzut o priveliște minunată. Printr-o spărtură mică din zid, copiii intraseră în grădină și acum stăteau în ramurile copacilor. În fiecare copac pe care îl vedea, era câte un copil. Și copacii erau atât de fericiți că și-au primit înapoi copiii, încât se îmbrăcaseră imediat în flori și își mișcau ușor ramurile deasupra capetelor copiilor. Păsările zburau și ciripeau cu bucurie, iar florile ieșeau din iarbă și își scoteau capetele râzând. Era o scenă frumoasă, doar într-un colț al grădinii era încă iarnă.
Era cel mai mic copilaș. Atât de mic, încât nu putea să se cațere în copac și plângea. Bietul copăcel era încă acoperit de zăpadă și ger, și Vântul de Nord sufla și urla deasupra lui.
— Acum înțeleg totul! Ce egoist am fost! a spus Uriașul. Acum îmi dau seama de ce Primăvara nu a vrut să vină aici. Îi voi ajuta pe acești micuți să se cațere în copaci și voi dărâma zidul. Grădina mea va fi locul de joacă al copiilor pentru totdeauna.
Uriașul și-a dat seama că greșise că ridicase zidul și goni copiii, așa că a coborât scările și a ieșit afară în grădină.
Dar când l-au văzut pe Uriaș, copiii s-au speriat atât de tare încât au fugit, iar grădina s-a umplut din nou de iarnă. Numai băiețelul mic nu a fugit, pentru că avea ochii plini de lacrimi și nu a văzut că Uriașul se apropie.
Uriașul s-a apropiat tiptil, l-a luat cu blândețe în mână și l-a pus în copac. Și copacul a înflorit imediat, iar păsările au venit și au cântat pe ramuri. Copilașul a întins brațele, le-a pus în jurul gâtului Uriașului și l-a sărutat.
Și când au văzut asta, ceilalți copii s-au întors alergând, iar odată cu ei a venit și Primăvara.
— De acum înainte, grădina este a voastră, micuților, a spus Uriașul.
Imediat după aceea, Uriașul a dărâmat zidul.
Când oamenii mergeau la piață, la prânz, au găsit pe Uriaș jucându-se cu copiii în cea mai frumoasă grădină pe care o văzuseră vreodată.
Au trecut mulți ani, iar Uriașul a îmbătrânit și a slăbit. Nu mai putea să se joace, așa că stătea într-un scaun mare, și privea joaca copiilor și se bucura.
— Am multe flori frumoase, dar copiii sunt cele mai frumoase flori dintre toate, spunea el.
Într-o dimineață de iarnă, Uriașul se uita pe fereastră în timp ce se îmbrăca. Nu mai urâse iarna, pentru că știa că este doar somnul primăverii, iar florile se odihnesc. Dintr-o dată, a privit uimit: în colțul cel mai îndepărtat al grădinii era un copac acoperit cu flori albe minunate. Ramurile lui erau de aur și din ele atârnau fructe de argint. Și sub copac stătea copilul mic pe care îl ajutase să se urce în copac în tinerețe și pe care nu îl mai văzuse de atunci.
Dar cum era cu putință? Trecuseră atâția ani și copilul arăta exact așa cum îl văzuse și prima dată.
Uriașul a alergat jos, plin de bucurie, și a ieșit în grădină. A traversat iute iarba și a ajuns lângă copil și l-a îmbrățișat.
— Spune-m, micuțule, cum se face că pentru tine timpul nu a trecut deloc? Uită-te la părul meu alb și la fața mea zbârcită. Tu însă…
— Eu, îi răspunse copilul zâmbind, sunt duhul bunătății și pentru mine nu există timp. În toți anii care au trecut te-am urmărit ca să mă conving că schimbarea ta a fost adevărată. Acum m-am convins și pentru că m-ai lăsat cândva să mă joc în grădina ta, m-am întors să te invit și eu să vii în grădina mea.
— Primesc invitația cu multă bucurie, răspunde fericit uriașul. Dar… unde este grădina ta?
— Este la capătul unui drum lung și foarte colorat, răspunse copilul, arătând spre un curcubeu care răsărise pe cer. Vino cu mine, adăugă el, și luându-l de mână pe bătrânul uriaș, porni pe drumul fermecat.
Mai târziu, copiii veniră la castel și îl găsiră pe uriaș adormit pentru totdeauna, sub copacul cu flori argintii, care își pleca ramurile spre el, de parcă ar fi vrut să îl mângâie.
