Motanul încălțat
A fost odată un morar bătrân care avea trei fii. Când a simțit că i se apropie sfârșitul, i-a chemat pe toți trei și le-a împărțit moștenirea, puțină cât era: moara a mers la fiul cel mare, măgarul la cel mijlociu, iar mezinul s-a ales doar cu… un motan.
Băiatul cel mic era tare necăjit.
– Frații mei pot lucra: unul cu moara, celălalt cu măgarul. Eu ce să fac cu un motan?
Motanul însă nu era deloc un animal obișnuit. Avea un aer misterios și niște ochi sclipitori de parcă ar fi gândit ca un om. Și pentru că era un motan special, acesta îi vorbi chiar pe loc:
– Nu fi trist, stăpâne! Nu sunt un motan de rând. Dacă îmi dai o pereche de cizme și un sac, îți promit că te voi face bogat și renumit. Vei vedea că nu ai fost nedreptățit deloc.
Fiul morarului, deși surprins că motanul vorbește, își vându aproape singura haină de gală ca să-i cumpere cizmele și sacul. Motanul și le puse pe el, își ridică coada mândru și plecă prin pădure, ca un domn cu treabă serioasă.
Ajuns într-o poiană, motanul întinse sacul și îl umplu cu tărâțe dulci și morcovi. Apoi se așeză deoparte, pândind. Nu trecu mult și un iepure curios intră în sac, atras de miros. Pac! Motanul închise repede sacul și plecă direct la palat.
Ajuns la poarta regelui, se înclină adânc și spuse cu voce răsunătoare:
– Majestate, vă aduc acest iepure în dar, din partea nobilului meu stăpân, Marchizul de Carabas.
Regele, încântat de dar, îi mulțumi motanului și porunci să-i dea și o pungă cu galbeni. De atunci, în fiecare săptămână, motanul aducea câte un dar nou – o potârniche, un fazan, ba chiar și câte o rață sălbatică – toate în numele misteriosului „Marchiz de Carabas”.
Regele și fiica lui, o prințesă frumoasă și blândă, auziseră numai lucruri bune despre acest marchiz pe care, în realitate, nu-l văzuseră niciodată. Curiozitatea creștea cu fiecare vizită a motanului.
Într-o zi, motanul a aflat că regele și fiica lui aveau să iasă la plimbare cu trăsura pe marginea râului. Grăbit, i-a spus stăpânului său:
– Vino repede, stăpâne! Dezbracă-te și intră în râu, fă-te că te îmbăiezi. Lasă restul pe seama mea!
Deși nedumerit, băiatul a ascultat. Motanul a ascuns hainele într-un tufiș, apoi a fugit în drum și a început să strige cât îl țineau plămânii:
– Ajutor, ajutor! Hoții l-au jefuit pe stăpânul meu, pe Marchizul de Carabas! Hainele i-au fost furate, iar el e în apă, gol și aproape înghețat!
Regele, auzind gălăgia, a oprit trăsura. Îl recunoscu pe motan și trimise imediat servitori cu haine noi, scumpe și elegante. Băiatul a fost îmbrăcat ca un prinț, iar când s-a urcat în trăsură, prințesa l-a privit cu ochi mari și inima i-a tresărit. Tânărul era chipeș, modest și blând – exact ce și-ar fi dorit ea.
Motanul, între timp, alerga înaintea trăsurii. Oriunde vedea oameni muncind pe câmpuri sau păzind turme, le spunea cu voce serioasă:
– Dacă trece regele și vă întreabă cine e stăpânul, spuneți că Marchizul de Carabas. Dacă nu, va fi vai și amar de voi!
Țăranii, speriați de motanul hotărât, făceau cum li se spunea. Așa că, pe drum, regele a văzut ogoare întinse, vii încărcate, turme și cirezi, toate declarate drept proprietatea „marchizului”. Regele era din ce în ce mai impresionat.
În cele din urmă, motanul a ajuns la un castel uriaș, cu turnuri de piatră și grădini de smarald. Acolo trăia un căpcăun bogat și temut, stăpân peste toate acele pământuri. Motanul a cerut o întrevedere, spunând că vrea să-l admire pe renumitul stăpân al castelului.
Căpcăunul, mândru de sine, l-a primit în sala mare. Motanul îl lăudă:
– Se spune că vă puteți transforma în orice animal. Este adevărat? Îmi este greu să cred astfel de lucruri.
– Bineînțeles! – spuse căpcăunul. Și, pe loc, se transformă într-un leu.
Motanul se prefăcu speriat.
– Uimitor! zise el. Dar într-un animal mic, cum ar fi un șoricel, vă puteți transforma? Pentru că asta chiar nu cred că este cu putință.
– Firește! Și căpcăunul se făcu un șoricel mic cât o nucă.
Atât aștepta vicleanul motan… și pac! În clipa următoare, motanul l-a înghițit dintr-o îmbucătură. Apoi a alergat la poarta castelului și a așteptat sosirea regelui.
– Majestate, bine ați venit în castelul Marchizului de Carabas!
Regele coborî uimit, iar prințesa, cu obrajii înroșiți, se uita visătoare la „marchiz”. A urmat un ospăț regal, servit în vase de aur, iar servitorii căpcăunului (rămași fără stăpân) se purtau acum cu umilință față de noul lor domn.
La finalul zilei, regele, profund impresionat de noblețea, bogăția și modestia tânărului, îi spuse:
– Dacă vreți, domnule marchiz, puteți deveni ginerele meu! Vă pot oferi mâna fiicei mele!
Și așa se făcu o nuntă mare, cu muzici, dansuri și mese întinse cât vezi cu ochii. Tânărul morar deveni nobil adevărat, iar prințesa îl iubi din toată inima.
Cât despre motan, fu cinstit, răsfățat și așezat la loc de cinste în castel. Nu mai vâna șoareci, ci se plimba mândru prin curte, în cizmele sale elegante, ronțăind pește și fripturi de pui.
Sfârșit!
